Premium
Senatorul Titus Corlățean a susținut, miercuri, un discurs de la tribuna Senatului României despre ce ar trebui sa facă statul român pentru protecția familiilor de români din străinătate, care își pierd abuziv copiii. Declarația vizează „propuneri concrete de natură instituțională, menite să conducă la realizarea unor mecanisme instituționale de sprijin pentru familiile de români din străinătate, care pot traversa astfel de situații nefericite, mecanisme care astăzi lipsesc”.
Politician din Argentina, arestat când voia să ascundă milioane de dolari la o mănăstire
Domnule președinte, Doamnelor și domnilor senatori,
Drama cunoscută a familiei Bodnariu din Norvegia, ai cărei copii au fost răpiți abuziv de o instituție abuzivă a statului norvegian și care a generat o reacție de protest, dar și de solidaritate fără precedent din partea românilor și a bisericilor creștine din țară și străinătate, a devoalat o situație dramatică din păcate mult mai largă.
Multe alte familii de români sunt de-a dreptul abuzate, tratate surprinzător, de state occidentale cu vechi tradiții democratice drept imigranți și ființe de mâna a doua cărora, sub diferite pretexte, le sunt luați copiii și încredințați unor cupluri de autohtoni, mult mai bine înzestrate, în opinia lor, să primească, să crească și să educe copiii altora. Primind și alocațiile generoase de la statul în cauză, în același timp.
Și chiar dacă istoria familiei Bodnariu a cunoscut un final fericit, datorită solidarității creștine a românilor și credinței în Bine și Dreptate a părinților, printr-o decizie a unei instanțe administrative norvegiene, acest lucru a arătat în același timp slăbiciunea, dezinteresul și lipsa de sensibilitate a statului român, a actorilor săi politici și instituționali de primă linie față de drama trăită de o familie minunată. Cu excepția Parlamentului României și a MAE/ambasadei României la Oslo, Președintele României, Prim- ministrul, guvernul, au fost foarte discreți, dacă nu inexistenți, în eforturile de sprijinire a familiei Bodnariu. Cei pe care i-am numit poartă rușinea de a nu fi, nici măcar, salutat eliberarea celor cinci copii și întoarcerea lor la părinți.
Astăzi, drama familiilor Nan, Rădulescu, Avramescu-Cruz și altele din Norvegia, Barbu din Marea Britanie, Pantaia din Canada și din alte colțuri civilizate ale lumii continuă, fără ca cei cocoțați nelegitim în fotoliile lor de putere să fie preocupați de altceva decât de „marile probleme” ale României. Cele „mici” nu intră însă în domeniul lor de interes…
Declarația politică pe care o formulez nu urmărește însă în primul rând critica, justificată de altfel, a decidenților politici care nu decid nimic. Ci vizează formularea unor propuneri concrete de natură instituțională, menite să conducă la realizarea unor mecanisme instituționale de sprijin pentru familiile de români din străinătate, care pot traversa astfel de situații nefericite, mecanisme care astăzi lipsesc.
Este necesară, în opinia mea, realizarea unei structuri integrate, interdepartamentale, care să funcționeze probabil sub egida MAE. O structură care să beneficieze de expertiza specializată și complementară a departamentului consular, a celui privind Drepturile Omului, Tratatelor internaționale în materia Drepturilor Omului, Agentul guvernamental la CEDO, toate din MAE, dar și de contribuția altor instituții, precum Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție sau a unor magistrați specializați în Dreptul familiei, detașați în MAE.
Gestionarea dosarelor de separare a copiilor de părinți, sub diferite motive ori pretexte, nu este o simplă chestiune consulară, așa cum este tratată în prezent de actualul guvern. Implică o dimensiune fundamentală de Drepturile Omului, în care interesul superior al copilului nu poate fi contrapus automat și de la bun început cu interesele și drepturile părinților naturali și ale familiei, în general. Implică expertize în materie și știința dreptului comparat, dar și relaționare cu instituțiile omoloage din alte state, care sunt competențe deținute de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție.
Și nu în ultimul rând, experiența unor judecători specializați în jurisprudența curților de justiție naționale care abordează Dreptul familiei sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului in materie.
Nu este complicat, o astfel de structură poate fi pusă pe picioare destul de rapid și fără costuri deosebite. Ea poate fi și extrem de utilă decidenților politici pentru fundamentarea, acolo unde este cazul, a unor demersuri politico-diplomatice viguroase. Ceea ce nu s-a prea făcut până acum…Cu o singură condiție: să existe voință politică.
Lansez acest semnal de la tribuna Senatului României, în speranța că cineva din înălțimile confortabile ale actualei Puteri din România va auzi și va binevoi să facă ceva. Dacă nu, se vor ocupa alții, după toamna acestui an.
